Nu exista doi oameni care sa se asemene iar diversitatea caracterelor, a tendintelor, a obisnuintelor dobandite accentueaza acest lucru pe masura ce tot mai multe generatii umane se suprapun unele peste altele, precum si pe masura ce civilizatia in crestere divizeaza mai mult munca sociala si il cantoneaza pe fiecare dintre noi in limitele din ce in ce mai inguste a ceea ce se numeste o meserie sau o profesie.
Aceasta diversitate infinita a obisnuintelor si a dispozitiilor morale trebuie considerata o binefacere, deoarece este rezultatul necesar al unui progres realizat de societate, insa ea nu e lipsita de inconveniente. Si faptul ca ne intelegem mai putin in privinta lucrurilor marunte, ca ne simtim dezorientati cand iesim din ocupatiile noastre obisnuite, intr-un cuvant, aceasta diviziune a muncii sociale, care intareste unirea oamenilor in privinta tuturor lucrurilor importante facandu-i solidari intre ei, risca sa compromita relatiile mondene, care ar trebui totusi sa fie luxul si agrementul vietii civilizate.
Se pare asadar ca puterea de a dobandi obisnuinte durabile, potrivite circumstantelor in care ne gasim si locului pe care pretindem ca-l ocupam in lume, atrage dupa sine o alta facultate: aceea de a renunta pentru o clipa, atunci cand se face simtita nevoia, la obisnuintele pe care le-am dobandit sau chiar la dispozitiile naturale pe care am stiut sa le dezvoltam in noi. puterea de a ne pune in locul celorlalti, de a ne interesa de ocupatiile lor, de a gandi gandurile lor, intr-un cuvant, de a retrai viata lor si de a uita de noi insine. Iata in ce consta mai cu seama politetea mondena, care in opinia mea nu este altceva decat un fel de plasticatate morala.
Pot fi numiti pornografi ai blandetii toti aceia care le dau nefericatilor lipsiti de ea iluzia ca vor putea sa traiasca blandetea fara a se smulge cu violenta din tot felul de alienari. Aceasta pornografie poate atinge culmi de neinchipuit pentru un neofit.
Unul dintre cei mai abjecti reprezentanti ai acestei tendinte ar sa scrie, de ar putea pilda: "Tandretea nu are varsta, nu are sex, nu are rasa." Iata o propozitie care ar putea sa iasa spire, spontan, o anumita simpatie: dar intamplarea face sa traim intr-o lume unde varstele, sexele si rasele exista.
De fapt, a defini astfel tandretea inseamna a-i nega orice existenta reala. Nu, tandretea nu poate face, in chip magic, abstractie de real, decat daca ramane o fantasma idealista sortita insatisfactiei. Aceasta frustrare, pornograful blandetii trebuie s-o intretina, daca vrea sa i se cumpere cartile. Tandretea inseamna a invata ca conjugi verbul Tu. Un verb foarte rar, care se cuvine soptit cu respect. Este singurul verb de relatie care trebuie conjugat cu verbul "a iubi” intotdeauna la prezent: Tu esti iubit(a).
Politetea are la baza blandete si tandrete!
